Psalmul 23 – Partea a 5-a

psalm23-5

Acum două săptămâni și ceva m-am blocat. Pur și simplu nu reușeam să scriu nimic legat de versetul acesta. Și asta de frică. Nu pot pretinde că am trecut prin valea umbrei morții. Nici măcar pe aproape. Poate doar ocazional prin valea umilinței (vezi Călătoria creștinului).

Cum să spun că nu mă tem de nici un rău dacă eu tresar la fiecare sunet mai puternic și mă sperii din… mai nimic? Cum să scriu ceva legat de asta? Să pretind că mă comport conform cu versetul acesta e absurd, știind cât de diferită e viața mea în realitate. Să îndrăznesc să spun „chiar dacă…” când eu mă dau bătută la atât de puțin? Poate chiar va fi nevoie să trec pe acolo.

N-am vrut să mint. Să sar peste verset ar fi fost ridicol și puțin ciudat, poate. Așa că am tăcut. Două săptămâni și ceva. Dar Domnul are un obicei de a mă duce acolo unde nu îmi place să merg. De mână, puțin trasă sau uneori împinsă de la spate, mă duce. Chiar mai mult, vine cu mine. Cred asta.

Azi nu s-a întâmplat nimic special. Nu sunt altă persoană decât în alte zile. Încă memorez versete cu „nu mă tem”, dorind să îmi depășesc fricile, dar mă încăpățânez să cred. Pur și simplu. Pentru că, în final, asta e esența credinței în Isus.

Singură, sunt sperioasă și fricoasă. Serios. Dar, cu El și prin El, azi aleg să spun: „Chiar dacă ar fi să trec prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine!” 

Și cu Fratele mai mare lângă mine, e adevărat. Nu datorită mie, ci datorită Lui!

Anunțuri