Nu știu exact de ce, dar am fost blocată mult timp în fața versetului acesta. „Toiagul și nuiaua” nu creeau pace în inima mea, ci din contră. Am eșuat să văd versetul acesta în contextul marii lupte care are loc, și am dat voie unor minciuni să mă paralizeze. Să detailez puțin…
Dacă percep toiagul și nuiaua ca fiind contra mea, pentru pedepsirea și admonestarea mea, reacționez cu atât mai negativ cu cât mă gândesc mai mult la ele. Pentru că nu îmi place pedeapsa sau ideea de a fi pedepsită.
Acum, că sunt părinte, înțeleg mai bine. Nu înțelege greșit, nu sunt pentru a lua toiagul și nuiaua la copil. Dar înțeleg că toiagul era pentru a conduce oile pe calea sigură, și că nuiaua, după cum spune și dicționarul, era ca un baston, pentru a susține. Înțeleg că toiagul era unealta folosită de păstor pentru a asigura siguranța turmei de animale sălbatice, de dușmani și de propria neînțelepciune.
Mă gândesc că Dumnezeu a trebuit cel mai probabil să mă păzească de nenumărate pericole de care eu nu am fost conștientă cu toiagul. Și nu pot decât să fac cum spune ultimul cuvânt al versetului: să răsuflu. A liniște. Că El îmi poartă de grijă. Și că e atât de important pentru El a mă ține în siguranță.
Ce Păstor minunat!