Psalmul 23 – Partea a 6-a

Nu știu exact de ce, dar am fost blocată mult timp în fața versetului acesta. „Toiagul și nuiaua” nu creeau pace în inima mea, ci din contră. Am eșuat să văd versetul acesta în contextul marii lupte care are loc, și am dat voie unor minciuni să mă paralizeze. Să detailez puțin…

Dacă percep toiagul și nuiaua ca fiind contra mea, pentru pedepsirea și admonestarea mea, reacționez cu atât mai negativ cu cât mă gândesc mai mult la ele. Pentru că nu îmi place pedeapsa sau ideea de a fi pedepsită.

Acum, că sunt părinte, înțeleg mai bine. Nu înțelege greșit, nu sunt pentru a lua toiagul și nuiaua la copil. Dar înțeleg că toiagul era pentru a conduce oile pe calea sigură, și că nuiaua, după cum spune și dicționarul, era ca un baston, pentru a susține. Înțeleg că toiagul era unealta folosită de păstor pentru a asigura siguranța turmei de animale sălbatice, de dușmani și de propria neînțelepciune.

Mă gândesc că Dumnezeu a trebuit cel mai probabil să mă păzească de nenumărate pericole de care eu nu am fost conștientă cu toiagul. Și nu pot decât să fac cum spune ultimul cuvânt al versetului: să răsuflu. A liniște. Că El îmi poartă de grijă. Și că e atât de important pentru El a mă ține în siguranță.

Ce Păstor minunat!

Reclame

Psalmul 23 – Partea a 5-a

Acum două săptămâni și ceva m-am blocat. Pur și simplu nu reușeam să scriu nimic legat de versetul acesta. Și asta de frică. Nu pot pretinde că am trecut prin valea umbrei morții. Nici măcar pe aproape. Poate doar ocazional prin valea umilinței (vezi Călătoria creștinului).

Cum să spun că nu mă tem de nici un rău dacă eu tresar la fiecare sunet mai puternic și mă sperii din… mai nimic? Cum să scriu ceva legat de asta? Să pretind că mă comport conform cu versetul acesta e absurd, știind cât de diferită e viața mea în realitate. Să îndrăznesc să spun „chiar dacă…” când eu mă dau bătută la atât de puțin? Poate chiar va fi nevoie să trec pe acolo.

N-am vrut să mint. Să sar peste verset ar fi fost ridicol și puțin ciudat, poate. Așa că am tăcut. Două săptămâni și ceva. Dar Domnul are un obicei de a mă duce acolo unde nu îmi place să merg. De mână, puțin trasă sau uneori împinsă de la spate, mă duce. Chiar mai mult, vine cu mine. Cred asta.

Azi nu s-a întâmplat nimic special. Nu sunt altă persoană decât în alte zile. Încă memorez versete cu „nu mă tem”, dorind să îmi depășesc fricile, dar mă încăpățânez să cred. Pur și simplu. Pentru că, în final, asta e esența credinței în Isus.

Singură, sunt sperioasă și fricoasă. Serios. Dar, cu El și prin El, azi aleg să spun: „Chiar dacă ar fi să trec prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine!” 

Și cu Fratele mai mare lângă mine, e adevărat. Nu datorită mie, ci datorită Lui!

Psalmul 23 – Partea a 4-a

Păstorul cel bun… Cel care înviorează sufletul meu. Ce înseamnă asta, de fapt? Îmi ia o clipă de gândire să fac legătura cu Geneza 2. Acolo aflu că omul este un suflet. Cu totul. Asta înseamnă că înviorarea sufletului e mult mai mult decât o înveselire, o restaurare a puterilor emoționale… E refacerea sufletului. Adică a tot ce sunt!

După ce mă înviorează, spune psalmistul, mă conduce pe cărări drepte (pe cărări ale neprihănirii, în alte traduceri). Într-un fel, mă ghidează pe cărarea îngustă.
Și câtă nevoie am de ghidare!

Toate acestea, din pricina Numelui Său. Numele Său fiind expresia caracterului Său (vezi Exodul 34:5-7). Cum adică din pricina Numelui Său, atunci?
Primul răspuns care îmi vine în minte se găsește în 1 Ioan 4:8: Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu face toate lucrurile acestea pentru că mă iubește!
Serios, uită-te și în Psalmul 18:19, Ieremia 31:3, Isaia 54:10…
De fapt, întreaga Biblie nu e decât scrisoarea Lui de dragoste pentru tine și pentru mine!

---

Unde ai văzut dragostea lui Dumnezeu pentru tine în ultima vreme?

Psalmul 23 – Partea a 3-a

Mă duce e, de fapt, mă conduce. În engleză: to lead, de unde vine termenul „leadership”.

Cum arată Păstorul cel bun ca lider?
Dicționarul Strong (din nou, tot el) creează în fața minții mele imaginea cuiva care merge fuge înainte cu o lumină. Implicit, spune el, asta înseamnă a ghida și implică a proteja și a purta de grijă, a conduce înainte cu blândețe.

Ce motiv minunat pentru a fi mulțumitoare! El a mers înainte, și continuă să meargă înaintea mea, luminându-mi calea. Cale care duce la ape de odihnă…

Psalmul 23 – Partea a 2-a

Ceea ce mi-a atras atenţia este cuvântul marcat ca H4999 în Dicţionarul Strong, tradus ca păşuni în varianta Cornilescu. Dicţionarul dă ca sens propriu acela de cămin, figurat, o păşune. Tradus şi ca loc plăcut.

Cei care mă cunosc ştiu că îmi place în natură, mult. Totuşi, parcă nu mă simt chiar în largul meu, nu mă simt în siguranţă, motiv pentru care nu obişnuiesc să ies singură în natură…

Poate acesta e motivul pentru care m-a impresionat în mod deosebit imaginea. Imaginea în care „El mă paște în pășuni verzi” nu înseamnă colindat mereu locuri noi și a fi veșnic peregrin, lipsit de liniștea și apărarea unui cămin. Din contră. Pășunile verzi sunt acasă când ești în turma Păstorului cel bun. Sau, mai bine zis, acasă e cu Păstorul cel bun.

Ideea aceasta e revoluționară pentru mine. Și dincolo de a o înțelege cu mintea mea, trebuie ca ea să devină realitatea vieții și inimii mele. Adică trebuie să fiu conștientă de adevărul pe care l-am scris mai sus și atunci când îmi vine să cârtesc împotriva peregrinării, împotriva faptului că viața pare a mă duce deseori în locuri unde e nevoie de acomodare.

Mulțumesc Domnului că voi chiar reuși. Și asta, doar prin harul Lui!

Verset „cartografiat” – Psalmul 110:3